În perioada dezghețului relativ de la sfârșitul anilor ‘50 au apărut și talente care s-au manifestat în afara instituțiilor oficiale. Este un lucru surprinzător în climatul cultural românesc de atunci.
În 1959 și ‘60 pictorul Sabin Bălașa conducea un cerc de desen și pictură la Casa de Cultură de la Cuțitul de Argint, lânga Crematoriu. Sabin era el însuși foarte tânăr, de abia ieșit de la Institutul de Arte Plastice, dar deja cunoscut ca o personalitate interesantă. În ciuda evoluției sale ulterioare, rolul său de dascăl a fost atunci foarte important pentru noi. Lecțiile sale de desen erau exemplare și el ne-a invățat importanța rigorii geometrice și a construcției solide a desenului, singurele care pot conferi soliditate, și mai ales adevăr și caracter, unui desen.
La cercul său s-au regăsit un număr surprinzător de talente răzlețe care, pentru motive diferite, nu avuseseră acces la Institut. Cei mai de seamă au fost Horia Bernea, Șerban Epure și Tede Moraru. Primii doi fuseseră exmatriculați de la Facultatea de Matematică (Bernea) sau de la cea de Electronică (Epure) pentru motive politice. Ei se refugiaseră în școli tehnice, de arhitectură (Bernea) și de facultatea de electronică (Epure). Șerban m-a dus la Sabin și cu mine a venit și Sanda. Sanda studia arhitectura, eu electronica dar eram îndrăgostiți și intrigați de pictură.
Sanda era desigur influențată de mama sa. Doamna Vincenz ne impresiona foarte mult prin contactul pe care îl avusese la Paris cu școala lui André Lhote. Însetați cum eram atunci de a pătrunde misterele artei moderne, mistere ocultate în perioada de glorie a realismului socialist, André Lhote era un punct de intrare aproape obligatoriu și tratatul lui de peisaj era citit cu nesaț. Nu se mai știe astăzi ce greu era accesul la pictura occidentală sau chiar la cea modernă din Rusia sau Polonia în vremurile acelea glaciare. Monografiile Skira erau la mare căutare de cei dintre noi care nu-l cunosteau pe Van Gogh decât din reproduceri.
Horia Bernea avea însă alte pasiuni și deja alte obiective. Tatăl lui, etnologul Ernest Bernea, elev al lui Gusti, îi dezvăluise frumusețile satului român de la Poiana Mărului, loc care avea să devină marele centru de întâlnire pentru un grup astăzi bine cunoscut și punctul de plecare al operei atât de personale a lui Bernea.
Originea chemării artistice a celorlalți este mai puțin clară și nu o vom putea desluși aici. Dar toți împărtășeau crezul unei meniri înalte a picturii și prin pictură. Un fel de « joc secund mai pur ».
Așa se face că am ajuns în vara anului 1960 la Poiana Mărului împreună cu Horia, Șerban, Letiția Bucur, Tede Moraru și alții. Desenam și pictam de dimineața până seara pe coclauri provocând întrebările comice ale țăranilor care nu prea înțelegeau ce facem noi acolo și ne-ntrebau fără răutate : « Mai puteți, mai puteți ?». Mi-aduc aminte cu mare emoție de unul din tablourile pictate de Sanda atunci care dovedeau cu prisosință un talent deosebit. Dealurile deveniseră niște fâșii brune, verzi și ocru sub un cer struguriu și sumbru ca diminețile de iarnă, dar extraordinar de viu și autentic. Nu știu dacă mai există această lucrare de amintirea căreia nu mă pot despărți.
Se știe ce a devenit Poiana Mărului în lucrările lui Epure, Moraru și a celorlalți din acest grup. A fost poate prima mișcare de pictură neafiliată din România post-belică.
Drumurile noastre s-au despărțit apoi. Sanda s-a dus spre arhitectură, eu spre științe încă mai aride, dar Șerban, Horia și Tede au rămas neclintiți la pictură. De Horia nu mai trebuie să spunem nimic, Tede a devenit un pictor important, exprimând obsesiile lui cu o energie și o prospețime extraordinare, Epure a creat o rară operă geometrică și algoritmică în depărtata Americă.
Sanda avea obsesia meseriei. Cu un curaj și o răbdare incredibile a reluat drumul greu al studenției pentru a fi sigură că nu face o operă de diletant, cuvânt odios. Pentru un arhitect cum era ea, pictura era o meserie cu secrete și deprinderi care trebuie stăpânite așa cum un gimnast trebuie să-și stăpânească salturile mortale sau un pianist gamele și nu un joc de societate.
Această rară probitate a artistului autentic care a devenit Sanda Vincenz-Brediceanu aș dori s-o salut aici. Un artist adevărat pe care l-am pierdut prea devreme și căruia doresc să-i aduc acum acest omagiu.
Și aș vrea să le mulțumesc lui Petru, fiul Sandei, si Iuliei Vincenz, sora ei mai mica, pentru această expoziție pe care au organizat-o cu atâta dragoste și grijă.
Ion Filotti
București, 18 noiembrie 2017